Cum se tratau romanii acum 100 de ani?


Arta vindecarii la poporul roman

Arta vindecarii la poporul roman are o vechime milenara, putand fi considerata un dar stramosesc.

Fondul sau inalienabil, comun tuturor regiunilor locuite de romani, permite identificarea unui tezaur originar, arhaic al acestui mestesug care, dupa anumite indicii istorice, arheologice, antropologice, geoclimatice, poate fi atribuit sacerdotilor geto-daci.

Conditiile climaterice ale Daciei, corelate cu bogatia celor geografice (ses, deal si munte, ape curgatoare si tezaure minerale) au favorizat existenta in acest spatiu a unei incredibile diversitati de specii vegetale, multe fiind endemice, adica locale. Inca de pe vremea dacilor, o serie de plante ce cresc pe teritoriul de astazi al Romaniei erau intrebuintate ca ierburi de leac.

Expresii din popor


Chiar expresiile neaos romanesti a lecui, leac, o leaca (intim inrudite cu grecescul oligo – putin) trimit la remedii in aparenta infime (cantitativ vorbind), care insa pot vindeca sau mentine sanatatea celor care le cunosc adevarata intrebuintare. Renumele unora dintre aceste plante merge pana acolo incat si astazi ele apar in perceptia populara ca fiind inzestrate cu virtuti vindecatoare magice, extraordinare, legate de o adevarata mitologie vegetala. Multe dintre plante sint considerate sfinte, precum Busuiocul (Ocimum basilicum), unele facand candva obiectul unui cult specific, asa cum este cazul Matragunei, al carei nume este cu totul consonant, in mod uimitor, cu doua cuvinte din vocabularul mistic al Vedelor (matra si guna).

Acest cult urmareste intotdeauna rezultate din domeniul medicinei magice, cum este cazul descantecelor ce se savarsesc cu ajutorul anumitor ierburi.

Sezatorile

Şezătoarea este o întâlnire restrânsă inter-generaţională care, în răgazurile oferite de munca la câmp – în special iarna – devine spaţiul de exersare a unor funcţii şi roluri sociale. Iniţial, şezătorile erau „colective de muncă formate din membri unor gospodării învecinate pentru a-şi prelungi în noapte prelucrarea fibrelor textile”

Organizarea şezătorii ţinea seama de condiţiile gospodăriei. Evident, pentru că ea se prelungea în noapte era bine ca în casa de şezătoare să nu trăiască bătrâni, bolnavi sau copii prea mici. Locuinţa trebuia să fie suficient de încăpătoare şi plasată oportun faţă de vecini pentru ca petrecerea să nu deranjeze pe nimeni atunci când se prelungea după miezul nopţii.

Un motiv de a deveni gazdă putea fi şi grija pentru fiii sau fiicele necăsătorite care era preferabil să îşi petreacă serile acasă, sub supraveghere, astfel încât să nu poată păţi nimic rău. „Se ţineau şezători în casele unde erau fete şi feciori pe care părinţii preferau să-i ţină lângă ei, cu vecinii şi cei dragi, dacât să-i lase să hoinărească prin sat.” În cele mai multe locuri şezătorile se organizau pe principiul vecinătăţii „pe grupuri de gospodării locuite de neamuri şi prieteni.”